Se află litere și farduri,
Și niște munți sunt între noi,
Dosare-nchise, triste garduri,
Și nici n-o să mai vii-napoi.
În pragul iernii absolute,
Sărută-mi tâmpla albă, hai,
Și-apoi scufundă-te și du-te
În orizontul altui grai.
(R:)
Nici nu pot nimic să-ți spun;
Pe curând sau rămas bun?
Apăru... numai nu...
La adio - tu!1
De ce să-ți spun la revedere?
N-aș mai avea niciun motiv,
Adio drepturile-și cere
Că te-am pierdut definitiv.
Și de mine pân' la tine
Cuvântul însuși va-ngheța,
Nici să te strig nu știu prea bine,
Iubita mea, pierduta mea.
(R: ... )
Când te-am văzut ultima oară,
Știai și tu, plângeai și tu,
Și ai plecat cu tot cu gară,
Nici tren nu mai există, nu.
Eu m-am întors încă o dată,
Voiam să vin pe urma ta,
Dar unde-i linia ferată?
Parcă a luat-o cineva.
(R: ... )
Eu ți-aș mai spune amănunte,
Destinul de-aș putea să-l schimb,
Iubita mea de peste munte,
Iubita mea de peste timp.
Pe cea de-atunci n-o voi găsi-o,
Și eu acela am murit,
Sub cinic, nuclear adio,
Noi, bietul cuplu pârjolit.